Pesterile din viata mea

Cand am plecat din GfK colegul meu Andi a tinut sa marcheze momentul enuntand una din teoriile mele legate de pesteri. Si anume ca, in momente de restriste sufleteasca, femeile prefera sa isi imparta suferinta, pentru a o diminua, pe cand barbatii, in acelasi scop, se retrag intr-o pestera unde si-o comprima. Trageti voi singuri conzluziile legate de avantajele si dezavantajele fiecarei metode.

Inainte de toate tin sa mentionez ca aceasta teorie nu este una personala, este una imprumutata dintr-o carte pe care am incercat sa o citesc acum ceva timp: Barbatii sunt de pe Marte, Femeile sunt de pe Venus - sau invers. O carte care incepe foarte bine, dar se termina dezastruos. Asta pentru ca, desi initiativa autorului de a intari partea teoretica cu exemple din viata de zi cu zi a pacientilor sai este laudabila, pacientii lui au fost si sunt americani - iar reactia noastra la intamplarile lor este una de neintelegere si de a-i considera prosti. Nu pe buna dreptate, dar intr-o cat se poate de legitima aparare. Eu unul nu am reusit sa o termin.

Da, imi plac pesterile. In fiecare an astept sa merg in Apuseni sa mai intru in una, sa ma imbrac in umbra, racoarea, prospetimea ei. Sa ma infasor in peretii ei stramti, in intunericul ei pur, in linistea ei care iti da fiori de placere cu fiecare bataie de inima; sa strang in jurul meu toate lucrurile astea "pesteresti" si sa fiu, macar cateva minute, doar eu cu mine. Cred ca asta caut acolo. Ma caut pe mine, rupt de orice factor extern, in forma pura, concentrat 100%. Asta imi ofera mie pestera aceea din Apuseni, aparent neprimitoare. 3 minute in care sa fiu doar cu mine, lipsit de orice influenta externa.

Nu cred ca am realizat diferenta dintre sunet si zgomot, pana cand nu am ascultat susurul apei proaspat evadata din stanca in cel mai indepartat colt al unei pesteri. Si nici adevaratul sunet al gandurilor mele.

Ma consider o persoana sociabila si sper ca si cei din jurul meu gandesc acelasi lucru. Apreciez avantajele vietii de turma, imi place sa am cat mai multi prieteni cu care sa impart cat mai multe momente intense sau relaxante, bune sau mai putin bune. Dar nimic nu ma incarca mai mult decat cele 3 minute petrecute intr-o pestera dintr-o coasta de munte din indepartatul Apuseni.

Si pentru ca sunt doar 3 minute si restul sunt peste 500,000 intr-un an, cred ca mi-am construit in jurul meu tot felul de aproape-pesteri mai accesibile in care sa retraiesc cele 3 minute din nou si din nou, nu la fel de eficient, nici la fel de autentic insa in exact acelasi scop. Incerc o clasificare, in ordinea gradului de izolare (perceputa) pe care mi-l ofera. Masina e cu siguranta pe primul loc. Acum imi explic de ce mi-am luat mai intai masina si apoi casa :). Acasa (in garsoniera din Titulescu) e pe locul 2. Desi mai retrasa, ramane pe locul 2, pentru ca cu masina ma identific, cu ea ma pot imbraca ca o parte din mine, ea este o parte separata din mine - casa ramane o constructie de beton si BCA intre multe altele.

Cred ca mai sunt si altele, insa astea 2 sunt cele mai importante, dintre aproape-pesteri. Mai e una, usor neclasificabila. Pe care insa mai degraba o caut, decat o am. Locul l-am identificat, ce caut acum e o modalitate prin care sa pot vedea in el toate sau macar o parte din trasaturile pesterii-pestera din Apuseni. Liniste, non-posesivitate, acceptare, intelegere muta, intimitate, capacitatea mea de a-l privi ca pe o parte din mine, capacitatea lui de a se face si a se lasa privit ca pe o parte din mine, incredere afectiva, siguranta afectiva etc. etc. etc.

Da, stiu, e greu de concurat cu pestera-pestera. Dar se poate. Si aproape ca reuseste atunci cand doarme :). Si mai e timp ...